TALK TO THE BOMB – O piesă în care spectatorii se uită “prin gaura cheii” în sufletele personajelor

presa, Spectacole, Talk to the Bomb

“Cred că oamenii vin la teatru pentru ca cineva să le mai dezmorțească sinapsele și inimile”, spune Alex Fifea într-un interviu despre Talk to the Bomb, în care povestește împreună cu Gratiela Bădescu si Dan Lupu cum s-au născut personajele lor.  Vă invităm să citiți interviul din ziarul Metropolis și vineri, 22 mai, de la ora 7, vă invităm la Godot Café teatru, sala SubScenă sa vedeți piesa. O piesă frumoasă ca o vacanță, cum ne-a spus un spectator.  O piesă în care spectatorii se uită “prin gaura cheii” în sufletele personajelor, cum spune Grațiela Bădescu.

Grațiela Bădescu: “Am crezut de fapt că înțeleg filtrul prin care vede Sașa lumea. Sașa are o zonă poetică mixată impecabil cu o zonă de pragmatism, o zonă de alint combinată cu seriozitate și (im) pertinență. Sașa e un mozaic de trăiri care necesită atenție constantă în materializarea evoluției ei scenice. Dar dincolo de spectacolul propriu-zis, Sașa e un personaj cu care mi-am petrecut patru ani de viață și evoluție artistică”.

Dan Lupu: “Ca să fiu total onest e prima dată când sunt distribuit în rolul ăluia după care mor toate fetele. E o presiune pe care am simțit-o de la prima lectură.  Îmi place să cred că personajul meu nu-i doar o față frumoasă, un decor. E și el om cu vise, nesiguranțe și alegeri neinspirate. Asta am și încercat, să-l fac cât mai uman posibil pentru că, așa cum zice și textul, „când vezi lacrimi în ochii unui bărbat de peste 1.80” e cam greu să nu te emoționezi”.

Alex Fifea: “Sașa era în detalii, în tăceri, în felul molipsitor în care râdea sau în cum își ținea țigara. Sașa era mai ales lipsa ei, în orele care treceau ca niște melci obosiți și uscați până când apărea ea ca apoi să se transforme în șerpi dubioși și să dispară în lumina dimineții. Era în căldura lăsată de obrazul care mă atingea aproape electric, în nopțile alea demente cu muzica urland în boxe, atunci când se apleca peste bar să-mi ceară un white russian. Era pulsul meu care-o lua razna când reușeam să-i țin privirea pentru mai mult de trei secunde. Ea era toate lucrurile astea”.

Citiți interviul complet realizat de Georgiana Ene în Ziarul Metropolis.

blog

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s